Buturuga mică răstoarnă carul mare, sau … din logica simplă!

La fel cum se întâmpla și cu celălalt blog, trebuie să mi se întâmple ceva, să am o experiență ce ia valori de muză și care să mă determine la a așterne câteva gânduri, pe care apoi să le împărtășesc cu voi…

Românul (ca cetățean, indiferent de etnie, pregătire profesională, stare socială sau orientare religioasă, politică…) întotdeauna a făcut haz de necaz. Probabil, vitregiile ce s-au abătut asupra acestui neam de-alungul istoriei l-au învățat, ”l-au dedat”, l-au obișnuit cu răul, cu greul; iar în lupta cu vitrgiile, a învățat cum să rămână cu fruntea sus, cum să lupte, cum să rabde – dar și cât să rabde! – … . Pe lângă acestea, și-a pregătit mintea și sufletul pentru șocurile istoriei (vitregiile), râzând morții-n nas, devenind ”Cei ce împușcă noaptea-n lună /…/ Copii de lele nebună …”, adaptându-se și înțelenindu-se cu glia strămoșească  ”De aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul / Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman îți este” (M. Eminescu – Scrisoarea III)

Lasând acestă analiză sau introducere, iată … muza: o ocazie de a relaționa (măi, ce cuvinte mari… ) cu niște meșteri în sisteme pluviale (oameni simpli de etnie rromă ce meșteresc burlane la casă…). Firesc, pe lângă discuțiile cu caracter tehnic pe care le supervizam (în calitate de gazdă temporală la socrii la țară…), subiectul stringent se arata a fi … nu, nu pâinea de mâine, sau calitatea vieții, ci … politica! Astfel, amintindu-și de recentele alegeri locale, unul din ”meșterii autohtoni” afirma: ”De ce era să aleg alt primar? Că-i porc, că nu-i porc, măcar asta-i îngrășat. Să mai am de îngrășat pe altul?”

Evident, a stârnit acel amuzament de moment, dar cu un gust amar… Un om simplu, într-o frază simplă a descris atât calitatea sau nivelu clasei politice din țara noastră, cât și – ceea ce este mai trist – așteptările ce le avem de la această clasă politică. Uite unde era buturuga mică, sau logica simplă …

Fiind și în ajunul referendumului și adăugând și afirmația unui om cult al țării noastre, Andrei Pleșu ”Ce să aleg între un berbec și două gâște…” nu pot decât să îmi mențin atitudinea față de politic / politică. Abia atunci când oamenii de caracter vor forma clasa politică, partidele politice și NU partidele vor forma caracterele oamenilor, abia atunci o să-mi schimb atitudinea față de politică…

Până atunci … – parafrazându-l pe Ronald Reagan – politica rămâne sora cea mare a primei meserii din lume….

Când flacăra se face stea, iar arderea strălucire eternă…

La mulţi ani MAESTRE, azi ai fi împlinit 69 de ani…

E o zi dulce-amară, dulce prin amintiri, amară prin ce s-a dorit … şi ce a fost să fie…. . Am observat un obicei destul de ….protocolar, să nu spun straniu, şi anume, dacă se întâmplă ca un demnitar să moară fiind în funcţie se merge până la doliu naţional, elogii…etc. DAR, …. dar când o esenţă de suflet românesc, un simbol la patriotismului, al dragostei de neam şi ţară, de o valoare culturală incontestabilă, a cărui luptă nu a fost pentru „ciolan”, scuze, pentru funcţii şi sete de putere, ci pentru demnitatea de român, în ţara ta dar şi pentru vecini, pentru un om ce şi-a asumat în suflet şi-n trăire tot ce-i român şi românesc… s-a facut…tăcere….doar cu elogii de moment, sau bârfe a la’Tismăneanu.

Asta e trist, ne-am pierdut nu doar valorile, ci şi capacitatea de a le simţi, de a le distinge, de a le respecta, acolo unde sunt ele cu adevărat, în mijlocul nemului şi sufletului românesc, nu unde ne impun alţii (direct sau indirect) a le vedea.

E josnic, pentru că pierzând valori ale neamului şi sufletului românesc, pierzând luciditatea minţii şi curăţia sufletului de a distinge şi simţi valori adevărate ale neamului românesc, ne pierdem identitatea, acel NUME scris pe-o carte, şi demnitatea de român.

Nicolae Iorga spunea – citez din memorie… – Poporul ce nu-şi recunoaşte şi nu-şi respectă înaintaşii, nu este vrednic de existenţă pe faţa pământului. Din nefericire, am descoperit (noi…românii…) formula de a merge, oarecum, mai departe, formulă ce a exprimat-o cel mai concis Eminescu: „De-aşa vremi se-nvredniciră/Saltimbacii şi nerozii…”

Azi, când Adrian Păunescu ar fi împlinit 69 de ani, sentimentele şi gândurile îmi rămân aceleaşi ca cele exprimate la pierderea poetului… :

Postarea se numea: „A ars şi ultima redută a conştiinţei neamului românesc!”

„Adrian Păunescu – flacăra nestinsă a ideii de ROMÂN”

2010, un an al tristeţii, deznădejdii, al sărăciei şi al umilinţei. Sunt doar câteva idei ce bântuie gândirea omului de rând, şi nu numai, cu privire la ce ampretă a lăsat anul acesta peste noi. Desigur, problemele frontale, directe, sunt cele ce trist caracterizează starea socială a românilor, nevoia de subzistenţă, goana după….o pâine pe masa şi pentru ziua de mâine, umilirea după o viaţă de muncă a pensionarilor la un rând în frig pentru un kilogram de făină şi un litru de ulei, olimpici plecaţi la spălat de vase în străinatate, şi exemplele pot continua, aici nu-i loc de cei ce gandesc… Să nu uităm şi de artiştii ce ne-au liniştit sufletul şi ne-au arătat o lume a frumosului, chiar dacă din ce în ce mai virtuală; dintre aceştia, cei ce se încăpăţânează să trăiască sunt trataţi cu subsematul, contracte pe o piesă ce se mai joacă pe-un teatru ce tot de ei e ţinut să nu se dărâme…, iar unii, plecând, lasă…o scena goală, atât la propriu, cât şi în sufletul nostru…

Şi dacă acestea nu erau suficiente, în această furtună a vieţii în România, şi dacă viaţa omului de rând ne arată că istoria se repetă, şi retrăim un înăsprit regim comunist nedeclarat, ci ascuns sub masca unei democraţii „originale”, regim în care foamea, frica zilei de mâine, şi mai nou şi trist: frica de a spune ce gandeşti, ca nu cumva mâine un dosar DNA/ANI – sau ce-or mai fi – să te aştepte subit, în tot acest cadru sumbru, pierdem ceea ce în cea mai aprigă perioadă ceauşistă era o FLACARĂ de lumină, de hrană spiritual-culturală, pe marele ADRIAN PĂUNESCU, cel ce din carapacea comunismului învăţa şi dădea ideea de LIBERTATE, cum însuşi mărturisea la un cenaclu la Galaţi, şi îndrăznesc a parafraza: priveşte-i cum joacă şi cum cântă, ei au impresia că sunt liberi! Da, din nefericire, istoria se repetă, trăim aproape aceleaşi vremuri, de sorginte comunistă, cu lipsuri din ce în ce mai mari, cu umilinţe pe măsură, o lume a minciunii şi a fricii, a fariseilor şi a făţarnicilor ce încearcă, ne IMPUN ideea că ei se gândesc la noi, la români, la ţară, la România. Cel mai trist este faptul că istoria nu se va repeta şi în cazul lui Adrian Păunescu, nici a fenomenului născut în jurul lui: Cenaclul Flacăra. Este cea mai mare pierdere a secolului ce-a trecut şi a celui de acum a României; neamul, patria, conştiinţa româneasca, şi-a pierdut etalonul, unitatea de măsură, pulsul, modelul la care puteam raporta tot ceea ce înseamnă român şi românism, patrie şi patriotism.

Fără a mă adăuga omagiatorilor şi biografilor ce răsar ca ciupercile după ploaie, arătând remarcabila personalitate spirituală, culturală, socială şi politică a ce lui CE ESTE Adrian Paunescu, vreau sa completez unii dintre cei amintiţi, vorbitori de Paunescu, acesta nu era doar un vizionar în poezia sa, era un trăitor, scria ce trăia , ce simţea în suletul lui, suflet din sufletul neamului romanesc:

PACIENT

Eu n-am să mă fac bine niciodată,
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul bine-n ţara mea.
Puteţi să mă-ntrebaţi: – Ce vrei, băiete?
În treburile mari de ce te bagi?
Am să răspund milos şi pe-ndelete:
– Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.
Mi-am investit şi nervi şi timp şi viaţă,
În drumul care m-a ademenit
Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă
Şi să trăiesc pe muche de cuţit.
Puteam să-mi fac în alte părţi avere,
Puteam să fiu un bun european,
Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.
Puteam să am un os, cum au toţi servii,
Să-l rod meschin şi fără de idei,
Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii
Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,
Nu e-năuntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac, labil dacă eram.
N-am dreptul la o mare suferinţă?
Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?
Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă
Un neam pe care voie am să-l văd.
Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,
Acestui trup nelegiuit, al meu,
Să-nveţe nebunia blestemată
De-a-i fi uşor când ţării îi e greu.
Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toţi o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida,
Deşi putea zbura, dacă voia.
N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,
Medicamente, boala să-mi luaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.
Această boală e o boală rară,
Această boală e o boală grea,
Această boală se numeşte Ţară
Şi leacul este ea şi numai ea.

De acolo de sus, maestre, ţine aprinsă flacăra conştiinţei neamului romanesc!

Ţara arde,….babele se piaptănă….

Iată, am ajuns – din nou – vremea campaniei electorale, că agricole deh, ce să mai aduni din ceea ce au împraştiat mai-marii….aleşi?
Controverse, guverne, lupte – toate mediatizate, evident… din care vedem … nimic, nimic constructiv (deşi,… conform teoriei lui Socrate, discuţiile contradictorii duc  la marile idei şi/sau enunţuri filosofice – ceea ce nu e cazul aici), ci dimpotrivă, un spectacol, destul de zgomotos încat să atragă atentia majoritatii, ţinându-ne în tensiune/curiozitate dar mai ales, deturnând atenţia omului de la unele realităţi prezente sau în „faşa(scutec)” , mă refer la disponibilizări, inflaţie, nivel de trai, diferenţiere a claselor sociale…etc.
Ceea ce mi se pare trist este faptul că am devenit nişte spectatori obsedaţi, al unui spectacol – aparent gratuit – oferit/impus de cei care ar trebui să creeze un mediu stabil de existenţă, din toate punctele de vedere – social, economic, european-contextual, nivel de trai, educaţie, sănătate – iar nu să se folosească şi implicit să întreţină situaţia involutivă, sau evolutivă spre degradant din ţara asta doar în scopul luptei „pentru ciolan” scuze, aici pentru fotoliu….
Fraţilor, nu e altceva decât o eminisciană descriere a unei piese „Presedinte/Guvern – foşti / interimari / viitori ” …alte măşti aceeaşi scenă, prin urmare, nu ar trebui să fie aşa de captivant, repetitiva fiind jenantă situaţie/scenă/piesa/spectacol, mai ales măştile, iar noi ar trebui să nu uităm ca avem o datorie faţă de cei care (conştient sau nu) s-au jertfit la revoluţie, să nu uităm că fiind amatori de gratuităţi – spectacolul politicienilor cu garnitura de „V.I.P.”-uri – scăpăm precum nişte gură-cască realitatea printre degete, şi mai ales, să nu uităm că avem o responsabilitate faţă de copiii noştrii, nu obişnuindu-i cu un spectacol din care ramân doar cu para a’la Mălăiaţă, ci oferindu-le ceva constructiv moral, social, educativ, profesional.
P.S. Nu ca o nostalgie a unor vremuri….apuse, dar îmi amintesc vremea când eram pionier, ne duceau pe la „fabrica de pâine”, şantiere, terenuri agricole, sectoare de cercetare…etc. oferind model al muncii, la care uneori şi participam. Azi tineretul are modelul manea, concert rock, emo, „tradati in dragoste” ….etc., la care se adaugă şi acest spectacol al luptelor politice, unde limbajul…..mai denaturează şi el …

Din seria „Trecut-au anii…”

De parcă nu era evident…

Salutare! Se zice că un necaz nu vine niciodată singur! Tocmai când era să-mi treacă melancolia cu îmbătrânirea, cu „ne”realizările, când era sa mă împac cu asta şi să pornesc cu un avânt tineresc spre noi împliniri……dau peste un fost coleg de liceu, şi de altfel un bun prieten, la ceas târziu de noapte, şi ăsta, se pune să-mi aducă aminte de lipsa mea de la întâlnirea de 10 ani de liceu, ZECE ANI!!!!!!!!!, – băi ce trecură anii – şi îmi dă adresa, virtuală, evident, unde pot vedea poze de la respectiva întâlnire. Şi na, curiozitatea, repede la benoclat pe poze……

După …. ceva timp de urmărit fotografii am ajuns la concluzia pe care am formulat-o parafrazând o secvența din „Toamna bobocilor” (un film romanesc, pt. cei mai tineri): bai, ce tineri şi frumoși eram noi, colegii liceeni, mai ales eu, şi ce au îmbătrânit şi s-au ramolit, mai ales ei…….

(7 Oct 2008)

Comentariu de la coleg…(Dj. Seby)

Uite cum stă treaba. Au trecut anii tinereții dar vin ceilalți care o sa fie şi mai frumoși şi mai puşi pe fapte mari. Ţi-am amintit ca nu ai fost la întâlnire pentru ca am simțit toți cei prezenți acolo, în frunte cu Diriga, că lipsește „artistul” dintre noi. Cel care era mereu în prima bancă, lângă mine de altfel, şi cu care împărţeam umila cămăruţă de la un anumit post de radio foarte ascultat (cu forţa). Ne-au lipsit remarcile tale cu privire la viaţă de zi cu zi şi în special la adresa COLEGELOR. :)). Ce mai. A fost frumos, cu toate tâmpeniile pe care le-am făcut împreună. De la autobuzul pe care îl împărţeam în drum spre şcoală până la, „uneori”, mâncarea din pauza mare. Dar anii au trecut, ne-a mai crescut şi nouă valoarea – ca să nu zic că am îmbătrânit, şi ne-am clădit un viitor, fiecare cum a ştiut mai bine. Mă bucur că te-am găsit scriind. Mă gândeam să mă apuc şi eu de blog-uit însă nu prea îmi ajunge timpul nici măcar pentru mâncarea aia din pauza mare. Asta e. În rest toate bune şi…RESPECT JOHNNY.

Trecut-au anii…

Tu din tânăr precum eşti / Tot mai mult întinereşti

Nici un semnal de alarmă nu te face să reacţionezi mai acut, mai profund, ca ziua ta de naştere. Da, e adevărat, e fast, e sărbătoare cu cei dragi, prilej de bucurie că nu eşti singur, că ai pe cineva aproape…

Dar e la fel de adevărat, că a mai trecut un an, aşa cum a fost, cu bune, cu rele. Că au mai rămas multe vise,  planuri nerealizate, că nu le-ai spus celor dragi îndeajuns cât de mult îi apreciezi, familiei cât de mult îi iubeşti, nu ai petrecut destul timp cu copii, nu ai fost destul de atent cu soţia……. şi alte multe cu „nu / ne” în faţă…

Şi uite aşa, cu încă un an sunt mai bătrân, mai aproape de pesimism, de senilitate, de inutilitate, mai ursuz, mai flegmatic, egoist şi vlăguit… Asta dacă ne luăm după numere şi vârsta fiziologică.

DAR, sufletul e mereu tânăr. Dacă îl ascultăm, dacă îi dăm libertatea de a se manifesta, de a trăi, de a anima acel fiziologic ramolit de numărul anilor, nu te vei adânci în direcţia celor spuse imediat mai sus, ci vei căuta a împlini, şi mai mult decât atât, lista celor cu „nu / ne” în faţă…

Da, sufletul mă face să fiu mai tânăr decât sunt, să iubesc şi să trăiesc mai profund. Gândurile de azi, le dedic celor mai dragi fiinţe din viaţa mea, soţiei Nicoleta Marina şi fiicei Irina-Cristina Maria  – vă iubesc mult!

(5 Oct 2008)

Seara în oraş.

Cu prietenii sărbătorind…

Seara de vineri…Pentru unii sfârșitul unei zile sau a săptămânii de munca, pentru alții începutul weekend-ului, a vieții boeme. Pentru noi şi prietenii noștri seară specială, cu o sărbătorita, unde altundeva decât în oraș.

Deci, prima locație…la mâncare, evident. A fost ok. Apoi, evident, un club respectabil (sau cel puțin era cândva…). Deși „deviza” clubului era undeva spre retro, înafara de arhitectura locului totul era modern, poate chiar prea modern – pentru mine cel puțin…
Muzica a fost cu adevărat vibrantă, nu prin mesaj, CI PRIN VOLUM, decibelii nu pluteau prin aer, îl rarefiau de-a dreptul…; am spus aer?, scuze, abia se vedea la doi metri distanţă din cauza fumului. Discuțiile însă erau haioase, şi asta deoarece cu decibelii deveniţi zgomot, toți strigau să audă cel de pe scaunul vecin, celălalt se chinuia să priceapă, … un fel de „telefonul fără fir” dacă vă aduceţi aminte de jocurile copilăriei.

Totuşi, cel mai important este că am fost cu prietenii, şi uimitor, legătura prieteniei, caracteristică specifică oamenilor – ca persoane, ca fiinţe cugetătoare şi cu trăiri şi emoţii (păstrând tonusul blogului), a fost atât de puternică încât ne-a făcut să ne simţim bine chiar şi în locul acela cu design arhaic, cu muzica ce devenise zgomot, cu fum în loc de aer, dar cu prietenii la masă…

Epilogul e dat de vorba poetului „Şi totuşi iubirea…”

(27 Sept 2008)