Când flacăra se face stea, iar arderea strălucire eternă…

La mulţi ani MAESTRE, azi ai fi împlinit 69 de ani…

E o zi dulce-amară, dulce prin amintiri, amară prin ce s-a dorit … şi ce a fost să fie…. . Am observat un obicei destul de ….protocolar, să nu spun straniu, şi anume, dacă se întâmplă ca un demnitar să moară fiind în funcţie se merge până la doliu naţional, elogii…etc. DAR, …. dar când o esenţă de suflet românesc, un simbol la patriotismului, al dragostei de neam şi ţară, de o valoare culturală incontestabilă, a cărui luptă nu a fost pentru „ciolan”, scuze, pentru funcţii şi sete de putere, ci pentru demnitatea de român, în ţara ta dar şi pentru vecini, pentru un om ce şi-a asumat în suflet şi-n trăire tot ce-i român şi românesc… s-a facut…tăcere….doar cu elogii de moment, sau bârfe a la’Tismăneanu.

Asta e trist, ne-am pierdut nu doar valorile, ci şi capacitatea de a le simţi, de a le distinge, de a le respecta, acolo unde sunt ele cu adevărat, în mijlocul nemului şi sufletului românesc, nu unde ne impun alţii (direct sau indirect) a le vedea.

E josnic, pentru că pierzând valori ale neamului şi sufletului românesc, pierzând luciditatea minţii şi curăţia sufletului de a distinge şi simţi valori adevărate ale neamului românesc, ne pierdem identitatea, acel NUME scris pe-o carte, şi demnitatea de român.

Nicolae Iorga spunea – citez din memorie… – Poporul ce nu-şi recunoaşte şi nu-şi respectă înaintaşii, nu este vrednic de existenţă pe faţa pământului. Din nefericire, am descoperit (noi…românii…) formula de a merge, oarecum, mai departe, formulă ce a exprimat-o cel mai concis Eminescu: „De-aşa vremi se-nvredniciră/Saltimbacii şi nerozii…”

Azi, când Adrian Păunescu ar fi împlinit 69 de ani, sentimentele şi gândurile îmi rămân aceleaşi ca cele exprimate la pierderea poetului… :

Postarea se numea: „A ars şi ultima redută a conştiinţei neamului românesc!”

„Adrian Păunescu – flacăra nestinsă a ideii de ROMÂN”

2010, un an al tristeţii, deznădejdii, al sărăciei şi al umilinţei. Sunt doar câteva idei ce bântuie gândirea omului de rând, şi nu numai, cu privire la ce ampretă a lăsat anul acesta peste noi. Desigur, problemele frontale, directe, sunt cele ce trist caracterizează starea socială a românilor, nevoia de subzistenţă, goana după….o pâine pe masa şi pentru ziua de mâine, umilirea după o viaţă de muncă a pensionarilor la un rând în frig pentru un kilogram de făină şi un litru de ulei, olimpici plecaţi la spălat de vase în străinatate, şi exemplele pot continua, aici nu-i loc de cei ce gandesc… Să nu uităm şi de artiştii ce ne-au liniştit sufletul şi ne-au arătat o lume a frumosului, chiar dacă din ce în ce mai virtuală; dintre aceştia, cei ce se încăpăţânează să trăiască sunt trataţi cu subsematul, contracte pe o piesă ce se mai joacă pe-un teatru ce tot de ei e ţinut să nu se dărâme…, iar unii, plecând, lasă…o scena goală, atât la propriu, cât şi în sufletul nostru…

Şi dacă acestea nu erau suficiente, în această furtună a vieţii în România, şi dacă viaţa omului de rând ne arată că istoria se repetă, şi retrăim un înăsprit regim comunist nedeclarat, ci ascuns sub masca unei democraţii „originale”, regim în care foamea, frica zilei de mâine, şi mai nou şi trist: frica de a spune ce gandeşti, ca nu cumva mâine un dosar DNA/ANI – sau ce-or mai fi – să te aştepte subit, în tot acest cadru sumbru, pierdem ceea ce în cea mai aprigă perioadă ceauşistă era o FLACARĂ de lumină, de hrană spiritual-culturală, pe marele ADRIAN PĂUNESCU, cel ce din carapacea comunismului învăţa şi dădea ideea de LIBERTATE, cum însuşi mărturisea la un cenaclu la Galaţi, şi îndrăznesc a parafraza: priveşte-i cum joacă şi cum cântă, ei au impresia că sunt liberi! Da, din nefericire, istoria se repetă, trăim aproape aceleaşi vremuri, de sorginte comunistă, cu lipsuri din ce în ce mai mari, cu umilinţe pe măsură, o lume a minciunii şi a fricii, a fariseilor şi a făţarnicilor ce încearcă, ne IMPUN ideea că ei se gândesc la noi, la români, la ţară, la România. Cel mai trist este faptul că istoria nu se va repeta şi în cazul lui Adrian Păunescu, nici a fenomenului născut în jurul lui: Cenaclul Flacăra. Este cea mai mare pierdere a secolului ce-a trecut şi a celui de acum a României; neamul, patria, conştiinţa româneasca, şi-a pierdut etalonul, unitatea de măsură, pulsul, modelul la care puteam raporta tot ceea ce înseamnă român şi românism, patrie şi patriotism.

Fără a mă adăuga omagiatorilor şi biografilor ce răsar ca ciupercile după ploaie, arătând remarcabila personalitate spirituală, culturală, socială şi politică a ce lui CE ESTE Adrian Paunescu, vreau sa completez unii dintre cei amintiţi, vorbitori de Paunescu, acesta nu era doar un vizionar în poezia sa, era un trăitor, scria ce trăia , ce simţea în suletul lui, suflet din sufletul neamului romanesc:

PACIENT

Eu n-am să mă fac bine niciodată,

Mereu voi suferi de-o boală grea,

Simţindu-mi conştiinţa vinovată,

Că nu e totul bine-n ţara mea.

Puteţi să mă-ntrebaţi: – Ce vrei, băiete?

În treburile mari de ce te bagi?

Am să răspund milos şi pe-ndelete:

– Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit şi nervi şi timp şi viaţă,

În drumul care m-a ademenit

Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă

Şi să trăiesc pe muche de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere,

Puteam să fiu un bun european,

Puteam să mă înscriu la mamifere,

Ins metabolic de la an la an.

Puteam să am un os, cum au toţi servii,

Să-l rod meschin şi fără de idei,

Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii

Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,

Nu e-năuntru hiba, ci afară,

Trăiam un veac, labil dacă eram.

N-am dreptul la o mare suferinţă?

Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?

Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă

Un neam pe care voie am să-l văd.

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,

Acestui trup nelegiuit, al meu,

Să-nveţe nebunia blestemată

De-a-i fi uşor când ţării îi e greu.

Ca fluturele părăsind omida,

Când vine peste toţi o clipă grea,

Sunt un atlant murind cu Atlantida,

Deşi putea zbura, dacă voia.

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,

Medicamente, boala să-mi luaţi,

Un singur leac îmi trebuieşte mie:

Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

Această boală e o boală rară,

Această boală e o boală grea,

Această boală se numeşte Ţară

Şi leacul este ea şi numai ea.

De acolo de sus, maestre, ţine aprinsă flacăra conştiinţei neamului romanesc!

Reclame